Convolutii metamatematice
From PuB
Contents |
Cunoaştere şi Descriere.
Limbajul poetic. Intuiţia spirituală
Limbajul poetic (numit uneori şi limbaj adamic sau divin) este, conform tradiţiilor abrahamice, limbajul "vorbit" de Adam în relaţie cu Divinitatea. Dacă definim protolimbajul ca fiind rădăcina comună a tuturor limbilor vorbite pe pământ, limbaj ce poate fi reconstruit pe cale ştiinţifică aplicând metode de studiu comparativ sau reconstrucţie internă procesului de involuţie al limbajelor moderne, definiţia limbajului poetic trebuie scoasă în afara sferei raţionalului. Spre deosebire de protolimbaj care este limbajul originar, vorbit, folosit de Homo sapiens pentru a descrie cauza şi efectul, pentru a raţiona, pentru a înţelege - limbajul poetic este propriu sferei spiritualului şi poate fi intuit în sfera raţionalului prin acte de voinţă aplicate aparatului imaginar propriu oricărei fiinţe umane. Cu alte cuvinte, limbajul poetic este folosit întru revelarea Logosului prin intermediul voinţei de a imagina un act creator la fel cum limbajul modern este folosit pentru a descrie cunoaşterea prin raţiune.
Limbajul poetic este un limbaj uitat, pierdut în favoarea raţionalului de-a lungul procesului evoluţiei rasei umane. Omul modern mai este încă capabil sa perceapă prin intuiţie mutaţii ale limbajului poetic doar la nivel de metaforă (poezie) sau enigmă (texte ezoterice). Spunem mutaţii deoarece limbajul poetic suferă metamorfoze ireversibile pentru a putea fi perceput în sfera raţionalului. Desigur, o mutaţie la nivel de limbaj aduce cu sine o mutaţie la nivel de mesaj transmis.
Voi încerca să dau ca exemplu imaginar necesitatea, actul şi finalitatea vânătorii la amerindieni: din întunericul lunii mă pregătesc pentru întoarcerea în întuneric. Iată un mesaj transmis printr-o mutaţie a limbajului poetic primordial. Ceea ce pentru personajul nostru este limbajul comun descriind unul dintre ciclurile care formează viaţa, pentru omul modern este o enigmă, o metaforă care necesită translare şi interpretare.
- Translarea: La noapte voi vâna un animal în pădurea de pe munte. Astfel vom avea cu ce ne hrăni şi vom fi mai aproape în timp de destinul nostru
- Interpretarea: întunericul lunii - apropierea de lună prin simpla menţionare a corpului ceresc implică schimbarea altitudinii, urcarea pe un munte în noapte; fiind puţin probabil ca personajul nostru sa perceapă întunericul ca pe un atribut al lunii şi având in vedere faptul că teritoriul vânătorii este în lumina acesteia, dar personajul nostru este totuşi în întuneric, presupunem că acţiunea se va desfăşura într-o pădure şi nu într-o peşteră pentru că în acest caz probabil luna va fi menţionată în alt mod; mă pregătesc pentru întoarcerea în întuneric: hrana ca necesitate a supravieţuirii fizice în vederea împlinirii destinului fiinţei umane în moarte.
Clar este că ceea ce pentru personajul nostru înseamnă realitatea zilnică, la noi are mari şanse de a ajunge doar ca aparenţă, realitate alterată de complexitatea indusă prin translare şi interpretare. În plus, ruperea de contextul geografic şi istoric poate duce la o cu totul altă traducere.
Limbajul modern. Intuiţia prin raţiune
Spre deosebire de limbajul poetic, limbajul modern acţionează în sfera raţionalului. Numim acest limbaj modern nu în sens temporal pentru a-l lega de contemporaneitate sau de o anumita eră ci atemporal pentru a delimita cele două sfere, a spiritualului si a raţionalului. Aici putem da o definiţie clară noţiunii de limbaj şi putem argumenta logica, sensul şi finalitatea limbajului. Limbajul modern (şi vom restrânge în curând această noţiune la ideea de limbaj matematic) este o invenţie necesară în procesul evoluţiei rasei umane. Daca limbajul poetic folosea ca aparat enunţiativ şi interpretativ sufletul, limbajul modern foloseşte creierul. Mai bine zis omul foloseşte foloseşte creierul pentru a evolua prin prisma limbajului modern. La fel ca şi relaţia dintre limbaj poetic si suflet, relaţia dintre limbaj modern si creier este direct proporţională, atât cât ne permite logica raţiunii (conform contextului) să dăm un aspect cantitativ acestor noţiuni. O consecinţă directă este faptul că setea de cunoaştere în plan raţional este direct proporţională cu înălţimea pragului evolutiv în faţa căruia ne aflăm.
În sfera spiritualului intuiţia este actul prin care valoarea de adevăr este cunoscută imediat în urma enunţului unei propoziţii fără intervenţia altor enunţuri şi fără aplicarea unei logici deductive. Desigur, termenii act, enunţ, adevăr şi logică şi definiţia intuiţiei spirituale însăşi este aplicată oarecum forţat planului spiritual dar ne putem închipui ca privim într-un puţ adânc şi încercăm să aproximăm adâncimea acestuia - în acelaşi mod încercăm să definim caracteristicile spiritualului din planul raţionalului.
Atât cât îşi permite, raţionalul nu va construi un argument fondat parţial şi completat prin tehnici de percepţie, asociere şi similitudini, cu alte cuvinte nu vor fi emise judecăţi de percepţie pe baza unor adevăruri de percepţie sau cel puţin nu doar pe baza unor adevăruri de percepţie. Intuiţia raţionalului există pentru a fi eliminată odată cu revenirea în fondul logic, imediat ce remediul logic al problemei este aflat. Avem intuiţia erorii sau intuiţia necesităţii unui artificiu de calcul, a unei construcţii geometrice adiţionale pentru rezolvarea unei probleme. Şi ce este mai important, avem intuiţia paradoxurilor.
Despărţirea de Dumnezeu
Într-un Univers victimar sacrificiul lui Homo sapiens este pierderea capacităţii de a capta învăţătura primordială pe cale spirituală. Asemeni oricărui organ anatomic a cărei funcţie nu mai este dorită sau care de la un moment dat devine un pericol pentru viaţă - sufletul s-a atrofiat şi probabil va dispare în curând. Limbajul poetic care descria odată înţelepciunea divină ne este acum străin şi îl mai putem digera doar la nivel de metaforă care necesită explicaţie sau de enigmă care trebuie dezlegată. Acest lucru se datorează - paradoxal - evoluţiei noastre ca specie, nevoii de a supravieţui - si suntem deci nimic altceva decât victimele fatalităţii procesului evoluţiei, neputând afirma că înstrăinarea omului de divinitate a fost o acţiune cu o determinantă pur umană sau că s-a datorat indiferenţei rasei umane (privind indiferenţa ca o rezultantă a inconştienţei).Homo servator a devenit Homo sapiens, spiritul a pierdut teren in fata raţiunii, observaţia a devenit reflecţie, Unitatea a devenit Dualitate.
Cu toate acestea nimic din cele întâmplate nu a fost aleator ci dimpotrivă - urmând ideile de mai jos - este doar un alt ciclu pe care noi - inevitabil - urmează să-l încheiem. La fel ca ciclul naştere-viaţă-moarte specific individului, asemeni ciclurilor din sistemul nostru solar specifice planetelor - noi - ca şi civilizaţie - avem de încheiat un ciclu al cunoaşterii. La un moment dat, îndepărtarea de calea spirituală a fost un rău necesar pe care am fost nevoiţi sa ni-l asumăm in avantajul supravieţuirii ca specie. In plus, am credinţa că sfera spiritualului a trădat la un moment dat setea de cunoaştere a omului oferindu-i doar strictul necesar iar setea noastră ne-a alungat in deşert in loc să ne ţină lângă apa limpede şi rece (dar puţină) a oazei. Nu este vorba de un complot divin, nici de victimizarea omului prin izgonirea lui din rai - ci despre o simplă reconfigurare a fiinţei umane - poate planificată, poate nu, acest lucru nu este important - pentru că, în fond, divinul "aşteaptă cu sufletul la gură" să fie descoperit.
Legea matematică. Limitele limbajului. Intuiţia ca finalitate. Eşecul ca succes
Legea matematică este un enunţ de natură analitică (existând posibilitatea ca enunţul sa fie construit cu ajutorul unui set de constante determinate empiric) considerat a fi invariabil şi universal valabil în lumea fizică. Legea matematică este construită cu ajutorul limbajului modern numit limbaj matematic.
Contemplând legea matematică analitic, aşa cum a şi fost definită, nu putem distinge decât caracterul de finalitate pe care o are în contextul în care a fost scrisă sau de resursă reutilizabilă într-un context superior. Contemplarea analitică a erorii matematice conduce la scrierea unei superlegi şi, mai devreme sau mai târziu, a unei superteorii menită să elimine eroarea prin învăluire sau - dacă logica şi măsurătorile de natură probabilistică permit, la izolarea erorii având siguranţa neîmplinirii ei decât poate în medii ideale, chiar utopice.
Contemplând fenomenologic legea matematică in general şi eroarea acesteia în particular avem şansa intuirii divinităţii în lumea raţionalului. În cazul erorii în general şi al paradoxului matematic în particular, din punct de vedere fenomenologic, există un eşec al matematicii. Dacă analiticul elimină şi izolează, fenomenologicul descoperă intuiţia matematicii ca şi finalitate locală, contextuală, ceea ce este un eşec (local) pentru matematică. Eşecul constă în imposibilitatea de a elimina intuiţia locală a erorii şi înlocuirea ei cu fond logic. Soluţia va fi o superlege ca parte a unei superteorii, aşadar linşarea erorii.
Neputinţa voioasă. Revoluţia paradoxurilor
Din punctul de vedere al analiticului eroarea este un succes pentru că eroarea este percepută din acest unghi ca fiind embrionul unei superteorii. Cu cât ecoul erorii este auzit mai departe, cu atât mai mult această nouă superteorie are şansa de a însemna începutul unei noi revoluţii.
Din punct de vedere fenomenologic, aceste teorii revoluţionare si superteorii anulatoare se văd ca un set de convoluţii care tind spre Descrierea-Unitate a cunoaşterii inverse, a Logosului creator.
Dacă în plan spiritual voinţa creatoare acţionează asupra imaginarului întru revelarea actului creator, iată cum în plan raţional aceasta acţionează asupra cunoaşterii având aceeaşi ţintă. Este vorba de aceeaşi Voinţă care se manifestă in planuri diferite folosind bagajul informaţional de care dispune.
Acum distingem clar noţiunea de revoluţie în contemplarea analitică şi noţiunea de convoluţie în contemplarea fenomenologică a procesului de cunoaştere.
Teorie şi SuperTeorie. Teoremele lui Gödel
Prima teoremă a lui Gödel, numită şi teorema de neexhaustivitate (t.a.) demonstrează că orice teorie matematică suficient de complexă construită pe baza unui set finit de axiome si reguli de inferenţă este fie inconsistentă, fie incompletă. Demonstraţia poate fi redată în câteva rânduri:
- Fie o teorie T care conţine un set finit de axiome şi reguli de inferenţă.
- Fie propoziţia P al cărei enunţ este: P nu este demonstrabilă în teoria T
Înţelegerea demonstraţiei necesită un act de voinţa imaginativ.
Dacă P este demonstrabilă cu ajutorul axiomelor şi regulilor de inferenţă din T atunci T trebuie să conţină o teoremă P care s-ar contrazice prin propriul enunţ, P nu este demonstrabilă in T şi deci teoria T nu este consistentă. Aceasta înseamnă că dacă T este consistentă atunci P nu poate fi demonstrată in T, ceea ce înseamnă ca enunţul lui P această propoziţie nu este demonstrabilă in T este corect, aşadar P nu doar că nu este demonstrabilă in T dar este şi adevarată. De aici rezultă ca demonstrabilitatea în teoria T nu coincide cu adevărul logic şi deci teoria T este incompletă.Q.E.D.
Sacrificiu, versiunea 2.0
Teoriile si SuperTeoriile sunt cel mai bun exemplu pentru a ilustra teorema de neexhaustivitate. Dar cea mai importantă consecinţă a acestei teoreme este fără doar şi poate faptul că ne demonstrează incapacitatea limbajului matematic de a cuprinde Logos-ul. La fel cum limbajul poetic ne-a trădat cu mult timp în urmă setea de cunoaştere, iată că a venit rândul limbajului matematic să fie dat cu timpul (timp măsurat la scara universului) uitării şi astfel suntem în apropierea încheierii unui ciclu al cunoaşterii. Cred că este momentul să vedem acest eşec ca fiind eşecul limbajului. În plus, dacă ipoteza Sapir–Whorf (care postulează că există o relaţie sistematică între limbaj şi cunoaştere) se verifică atunci acest eşec este la rândul lui un succes răsunător pentru că noi, oamenii, ne-am depăşit încă o dată limitele demonstrând incapacitatea limbajului folosind limbajul însăşi.
Concluzie
Am credinţa că ne aflăm pe calea cea bună, că orice am face nu putem rupe ciclul cunoaşterii, reîntoarcerea la Unu. Daca aş fi trăit în Evul Mediu sau în Antichitate, raportându-mă la evoluţia raţiunii si spiritului uman până în acel punct, aş fi avut neîndoielnic aceeaşi credinţă. Eroarea este la fel de binevenită ca şi succesul matematic şi, poate, în unele cazuri - de o importanţă mai mare, chiar covârşitoare - atunci când are puterea de a hotarî o nouă revolutie ştiinţifică sau de a identifica paradoxul matematic al unei emanaţii divine. O notă de forţă este necesară pentru a putea percepe falimentul matematicii ca pe un succes în identificarea Logos-ului universal şi critica raţiunii asupra Logos-ului ca fiind parte a criticii Logos-ului asupra noastră ca fiinţe raţionale. În fond, lucrăm cu toţii - chiar şi fără a conştientiza acest proces - întru revelarea Logos-ului.
